Nu e o hotarare, nici macar o concluzie.E doar o constatare si o senzatie noua.
In anumite situatii din viata mea, o dezamagire sau o iluzie creata despre o persoana din preajma mea , m ar fi tulburat. Mocneam ca un vulcan, nu acceptam ca se poate si ca mi se intampla mie.
Azi nu! Azi e prima zi in care o dezamagire nu a durut. Nu m a tulburat. Nu m a emotionat.
Nu am avut absolut nici o senzatie de intristare , de melancolie sau mai stiu eu ce ...altceva.
Singura stare "palpabila" a fost una in care "eu-l" din suflet imi confirma : Stiam EU !
Dezamagirea a venit ca o confirmare , ca un gand materializat intr o fraza .
Si impacata cu situatia , fara nici un fel de sentiment urat la adresa persoanei, fara nici o ezitare mi am raspuns simplu si sincer ...ei si ce!!! Exista viata, e miraculos de frumoasa cu sau fara acea persoana, nu ne am nascut impreuna si nu o sa murim impreuna.
Lectia detasarii mi a folosit inca odata si inca cum!
Am realizat instant ca oamenii merita sanse si iertare gratie amintirilor si a ceea ce traim impreuna. Dar nu merita atasamente. Nu ne am nascut sa plangem unii pentru altii, nici sa ne razboim unii cu altii.Amintirile nu trebuie sa ne limiteze optiunile si deciziile.
O relatie de orice fel intre doi oameni e grozava si functioneaza atata timp cat oamenii rezoneaza.Cat timp au ceva in comun, ceva de impartasit. Cand nu mai exista nimic , incep frictiunile sau tacerea.Si atunci solutia e detasarea. E mai dureroasa indiferenta , tacerea sau disensiunea intr o relatie , decat indepartatea de sursa lor.
Nu simt nici macar nevoia de a discuta sau cere explicatii ca altadata. Ma incanta tacerea...imi hraneste sufletul cu un gust dulce , elegant si catifelat.Am pentru prima data curajul sa ma privesc in suflet , sa simt indiferenta fata de situatie fara sa ma simt vinovata.Ma simt ideal, altfel, straniu de linistita .
Dar mai ales , ma simt norocoasa ca o samanta care incolteste dupa o iarna lunga si grea.Am fost acolo ascunsa in pamantul inghetat dar protector si primitor...am visat la Soare si la viata stiind ca exista si altceva in afara de intuneric si frig.Am asteptat, intuind ca intr o zi cand o sa ma ridic, viata o sa aiba alta culoare si mai ales ca o sa fie lumina.Ca o samanta , renasc si ma hranesc din propria seva , cu lumina si cunostere.Stiu ca orice ajutor e nepretuit ,dar stiu la fel de bine ca trebuie sa cresc din propria radacina, sa ma inalt cu propria tulpina si sa fructific totul in propriul fel.
Azi am inceput sa cresc...altfel.Ca o samanta care ridica capul spre Soare si cere inca odata binecuvantare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu