Ce as mai putea spune....ca viata e atat de generoasa si ca ne cramponam din nimicuri, detalii fara suport logic.Ca pierdem esenta ..ca ne irosim timpul cel relativ si masurabil pe Pamant , uitand sa aspiram spre ceva mult mai simplu si incomensurabil ...eternitatea spiritului.
Imaginea m-a trimis instant cu gandul la micuta Pasare Phoenix, care in incapacitatea de a se reproduce, periodic se autoincendiaza pentru a renaste.Cand isi simte sfarsitul , isi construieste un cuib din plante aromatice si tamaie, dupa care il incendiaza si se intinde in cuib sa poata arde impreuna .Din cenusa se formeaza o noua pasare , care o ingroapa pe cea arsa , punandu i ramasitele intr-un invelis sub forma de ou , facut din tamaie si smirna.Pe care il duce tocmai in Sanctuarul din Heliopolis, unde preotii lui Helios ii fac un rit funebru solemn, demn de existenta sacra a ei.
Am aflat si cu ce se hraneste (marturisesc ca nu am aprofundat niciodata lectura despre Pasarea Phoenix ) si logica incepe sa functioneze...Ciugule perle de tamaie , pana cand genereaza prin incendierea sa o alta Pasare Phoenix. Imi inspira ceva nepamantean...incontrolabil.Desprins parca din alte lumi...cu alte valori, alte idealuri.Si totusi exista sub ochii nostri, in lumea in care si noi ne ducem umila si uneori mizera existenta.
Iar copacelul...el mi-a bucurat dimineata ! Ca un strigat de izbanda a vietii....heiiiii, eu nu dispar, eu pot renaste cat timp mai am radacini!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu